Secolul XX la subiectiv

Cofetarii comuniste

2010-11-11T11:07:00.000+02:00

Cred ca nu exista copil ceausel care sa nu fi visat macar o data la o cariera de vanzator la Cofetaria, un vis ancorat oarecum in realitate, pe langa maldarul de prajituri, bomboane si gume in care s-ar fi scaldat bucuros, era bine sa fii vanzator in general, nu doar la cofetarie. Sa-ti pui deoparte pungi cu portocale, sa fii pe faza cand se primea ciocolata chinezeasca, d-aia cu albina pe ea, sa iei pentru tine si sa vinzi si altora pe sub mana.
Dar sa ne amintim, nu de alta dar altfel uitam:D, cum arata o vitrina decorata pentru Sarbatorile de Iarna, tzzz-tzzz, nu Craciun, si cum arata un ceausel-motatel-poftitor la borcanele cu bomboane la kil.

Vintage ads

2010-10-22T08:15:00.000+03:00

Astazi ar fi interzise, nu zic ce bine, mai avem mult de lucru la spoturile sexiste.

...sexiste

...rasiste

...hmmm, idioate?
de aici si de aici

Printr-o fereastra de iarna

2010-05-19T15:50:00.002+03:00

Probabil inceputul anilor '40, cred ca Brasov, imi imaginez o zi blanda de iarna, nimic nu e sigur, doar zambetul ei tineresc si silueta eleganta

Am cravata mea, sunt pionier

2010-05-18T15:25:00.014+03:00

Cat timp m-am prefacut ca dorm ca sa adoarma Eva, mi-am adus aminte de organizatia de pionieri, de costumul de pionier si de experienta mea ca pionier. Comunismul nu a inventat ceva mai ridicol decat "pionieratul" asta, e posibil sa fi incercat o varianta a organizatiilor de cercetasi, nu stiu, nici n-am chef sa caut, in orice caz le-a iesit ceva caraghios si trist in acelasi timp. Sa fii pionier nu insemna absolut nimic, decat ca, periodic, la diverse manifestatii erai somat sa vii imbracat "in pionier". Adica in costum. Costumul il cumparau parintii, prin clasa a II-a si tot ei il re-innoiau, pe bucati sau cu totul, pe masura ce pionierul crestea. In clasa I ii priveam pe cei mai mari cu admiratie si cu dorinta de a fi ca ei, sa am si eu cravata rosie, insemna ca m-am facut mare si nu mai stau in rand cu tancii. Asadar, pe la inceputul clasei a II-a se hotaraste ca e musai sa fim facuti pionieri, nu stiu in ce perioada din an, dar cred ca eram la lectia cu macaraua. Ca sa i se dea o oarecare amploare, evenimentul urma sa se desfasoare intr-o excursie de o zi la Curtea de Arges, costa 100 de lei+bani de buzunar, destul de scump, ai mei aveau cam 1800 de lei salariu. Mi-a fost cumparat costumul, a venit si ziua de excursie, doar ca bietii parinti, obositi, n-au auzit ceasul, am dormit tarziu si autocarul a plecat fara mine.

Imediat si de urgenta, a doua zi, luni, am fost facuta pioniera, in fata clasei, alaturi de elevul Daia Florin, care invata foarte prost si avea mereu muci la nas. Invatatoarea m-a certat, la ceremonie a participat si directoarea, care s-a lamentat si ea, cum ca de ce am lipsit tocmai eu, ca e rusinos sa fiu facuta pioniera in fata clasei - zau, cred ca le lipsea fundalul impozant al manastirii - si asa am avut eu un start ratat ca pionier.
Poate tocmai d-aia am urat atat costumul ala.
1. Basca alb-galbui murdar cu un tamburus enervant in varf
2. camasa alba cu 2 buzunare pe piept si epoleti. Eu am avut numai din nylon sau un fel de plastic, absolut oribil. Buzunarele se prindeau cu nasturasi si erau foarte importante, de ele se agatau diverse insigne, primite numai pentru merite deosebite, avant pionieresc si activitate impecabila ca pionier. Imi amintesc ca in clasa a IV-a aveam atatea insigne ca pieptii camasii atarnau mult in fata. Pe epoleti se puneau trese, tot pentru merite, iar intre epoletul stang si buzunarul de pe aceeasi parte, daca erai un ales, atarna un snur. Rosu - comandantul de grupa, galben - comandantul de detasament si albastru inchis - comandantul d eunitate (adica scoala). Cred ca exista si un loctiitor care avea snur albastru deschis si mai am amintirea vaga a unui snur violet, dar pentru asta nu bag mana in foc.
Ei, a venit si timpul sa se aleaga comandantii, normal prin vot democratic, dar votul se pare ca n-a fost niciodata ce ar trebui sa fie, de fapt ne-a ales invatatoarea. Eu de grupa, iar Marilena de detasament. Mama si bunica au fost cam suparate, pe motiv ca Marinela era nepoata profesoarei de geografie, si mi-a luat locul printr-o tactiva veche numita nepotism, la propriu si la figurat, dar tata a zis ca astea-s prostii si conflictul s-a stins din fasa. Ca si comandant de grupa avea niste sarcini de indeplinit: strangeam banii pentru fondul clasei de la grupa mea, controlam pionierii subordonati la unghii, ii verificam daca au batista de curat si batista de murdar si, mai tarziu, ii controlam chiar si in urechi, sarcina de care m-am lepadat, prin revolta in fata invatatoarei.
Comandanta de unitate era una, Mona, si imi aduc aminte de ceremonia in care Mona defila prin fata tuturor pionierilor, stransi ordonat in careu, pe clase. Pasea intotdeauna foarte tantosa, in fata ei mergea mereu un baiat cam gras care flutura un steag. Se oprea in dreptul fiecarei clase si primea un raport de la comandantul de detasament, ambele fete (de obicei) stateau bat una in fata alteia, cu mana tinuta oblic in dreptul fruntii. Dupa care Mona dadea raportul mai departe - nu-mi amintesc cui - dar suna cam asa: Tovarase comandant, organizatia de pionieri, taram-pam-pam. Nu-mi amintesc mare lucru fiindca nimeni nu era atent la asta, toti ne jucam in spate si singurul moment care ma interesa era predarea raportului, cu mintea mea de atunci il vedeam extrem de caraghios.
3. Cravata, oh, da cravata rosie tivita cu tricolor, asta era semnul distinctiv si singurul obiect vestimentar care migra la uniforma. Cravata se lega in jurul gatului sau se prindea cu un inel din plastic transparent, pe care era interesant sa-l tii in gura si sa incerci sa-ti strecori varful limbii prin el. Cravata avea si un cantec inaltator:
Am cravata mea sunt pionier,
si ma mandresc cu ea, sunt pionier
flutura in vant, zalog de legamant
intaiul meu cuvant, de pionier
(citat din memorie)
4. Fusta albastru inchis plisata, si p-asta o uram. Daca era pana la genunchi statea prost, soldie, facea coada la spate, daca era scurta imi statea mie prost, ca aveam picioare subtiri si eram complexata.
5. Intre camasa alba si fusta se punea centura, cea mai urata inventata vreodata, culoarea mustar, un fel de cacaniu de fapt, cu catarama de tabla pe care era stema tarii.

Costumul se purta cu pantofi negri cu bareta, - veniti toate cu pantofi negri, sa nu va vad cu pantofi colorati ca va mananc - ciorapi albi, trei sferturi si cordeluta din elastic care ne chinuia urechile. Era imbracat la premii, de ziua partidului, la manifestatiile de 1 mai si 23 august si oricand li se mai punea profesorilor pata sa faca misto de noi.

Utecist n-am apucat sa fiu, am fost mereu cea mai mica (de varsta) din clasa, am participat doar la o sedinta pregatitoare de informare, in care am copiat ceva dintr-o carte.
Nota: nu ma cautati, ca nu-s io in poze

Pana o face plopul pere...

2010-04-04T12:08:00.000+03:00

...s-au apucat elvetienii sa culeaga speghetele din copaci, conform unui video difuzat de BBC in 1957. Telespectatorii s-au gandit ca e rentabil si, dornici de castig, au sunat in draci la BBC

Am baiat, il vad pe Tv

2010-03-20T14:35:00.001+02:00

TELEVISION IN MATERNITY WARD

Your browser does not support iframes.

Filmat in 1967 la o maternitate bucuresteana. De mare lauda, taticul isi putea vedea sotia si nou-nascutul printr-o camera cu circuit inchis. La ani-lumina de abordarea actuala a familiei in maternitatile vestice, prezenta tatalui in sala de travaliu si, daca doreste, chiar la nastere
(click pe foto, va duce la filmulet si la alte chestii interesante)

De prin almanahe

2010-02-24T15:18:00.002+02:00

Doua prezente constante in copilaria oricarui "ceausel" (=copil nascut si crescut in Epoca de Aur): Ci-co si papusa Aradeanca. Reclame din almanahul Femeia, 1972. Da dom'le, pe vremea aia lumea citea almanahe (sic!) nu ca acum

Jocurile copilariei

2009-12-21T15:17:00.001+02:00

Privind maldarul impresionant de jucarii pe care-l are fetita mea, mi-am adus aminte de jocurile copilariei mele. Cele pe care le-am indragit cel mai mult, ma refer la jocurile de interior.
1. Maroco consta in mai multe betigase din plastic, le aruncam gramada si apoi trebuia sa le extragem unul cate unul, fara sa le miscam pe cele din jur. Betigasele aveau culori diferite, nu mai stiu care culoare avea cele mai multe puncte. Imi amintesc ca jucam cu orele, ne strangeam 3-4 copii, si stateam pe jos, pe covor

2. Titirobil era o farfurioara din pastic, cu niste gaurele pe margine, in mijlocul farfurioarei invarteam un titirez care arunca niste bile in gaurele. Gaurelele aveau diferite punctaje. Doi ani la rand Mosul de la intreprinderea unde lucrau ai mei mi-a trimis acest joc. Dar era de succes. Cel din imagine este asemanator,.

3. Animalele din continente chiar nu era mare branza de joc, niste cartonase cu animale. Pana la urma invatasem tot ce scria pe ele, dar tot gaseam noi si noi modalitati de joaca.

Sursa imaginilor: www.latrecut.ro

Povesti dintr-o casa de paianta

2009-09-25T11:04:00.000+03:00

Imi plac camerele taranesti, camera a buna, de la strada, frumos aranjata pentru musafiri de zile mari, in care se pun gutuile la pastrare, cu manunchiul de busuios de la candela, cu masa acoperita frumos cu etamina lucrata de bunica. Camerele zugravite cu rola cu floricele verzi, cu patul mare cu lada, cu bibelouri pastrate ca pe niste comori, cu amintiri din foste concedii la bai, Govora '87, camerele in care a inceput sa intre noul, contrastand deseori caraghios cu decoratiunile deja existente

Mos Amlet

2009-09-05T21:25:00.001+03:00

Toamna se admira porumbul.

Vanzator ambulant de fructe la colt de strada

2009-09-03T14:55:00.000+03:00

TJ

2009-08-29T16:03:00.001+03:00

N-am gasit niciodata sensul acestei vederi, fiindca pare sa fie o carte postala, nici nu stiu ce inseamna TJ, am pastrat-o fiindca e din anul in care m-am nascut

Nineteen Eighty-Four

2009-07-16T15:18:00.006+03:00

Aseara am adormit la film, 1984 pe MGM, o ecranizare bunicica. Dimineata m-am trezit gandindu-ma la Andreea, fetita vecinilor pe cand stateam in B5. Nu era chiar in '84, cred ca era prin 88, eu aveam vreo 13 ani, Andreea doar 4, mergea la gradinita, il iubea foarte mult pe tatal ei si, dupa amiaza, venea sa se joace la noi.Imi povestea mereu de tati al ei, cat e de grozav, cum prinde el pesti enormi in Delta (era lipovean), cum calareste delfini cand se duc la mare si alte fantezii copilaresti. Pana intr-o zi cand a inceput sa-mi povesteasca despre "tovarasul Nicolae Ceausescu", chiar asa pronunta, tot numele, cu religiozitate si cel mai al dracu' respect. Am incercat sa o deturnez din iubirea asta falsa, degeaba, copilul venea indoctrinat atat de rau de tot de la gradinita, incat intr-o zi mi-a dat prin cap sa o intreb:
"Andreea, da' pe cine iubesti tu mai mult, pe tati sau tovarasul Nicolae Ceausescu?"
Macar s-a gandit o secunda, dupa care mi-a raspuns: "Pe tovarasul Nicolae Ceausescu"

Am sarit ca arsa, i-am spus ca tati al ei e cel mai bun tatic pe care-l are, ca tov NC are copii lui care sa-l iubeasca, si cum se uita neconvinsa la mine, i-am zis ca nu mai pupa in veci nicio bomboana daca o mai aud ca pronunta numele preaiubitului.
Si punct. Copilul m-a ascultat. Tatal ei a murit in acel an intr-un accident stupid, tovarasul si-a meritat soarta un an mai tarziu.

Prin '93 mi-a cazut in mana o carte teribila, 1984, care, cica facuse furori in Vest la vremea aparitiei ei. Aseara am adormit la film, un picior mic se sprijinea comod de obrazul meu, pana la urma e o Romanie mai buna, oricat ar fi de greu.

R.I.P

2009-06-27T10:23:00.003+03:00

N-am fost niciodata un fan, ba chiar la vremea cand era in voga, nu puteam intelege cum poate fi cineva fan MJ, cand existau Pink Floyd, Led Zeppelin, Emerson, Lake and Palmer, etc.
A fost o celebru si bogat, adorat de milioane de fani, dar mi-a lasat impresia unui om profund nefericit. A cantat pentru copii (nu cred chestia aia cu pedofilia), pentru pace si pentru planeta asta pe care specia noastra o napastuieste. A cantat de copil, a fost un copil si un adolescent frumos, apoi....
A cantat frumos si a avut niste videoclipuri splendide.

A cazut o mare stea, in mod straniu mi se pare ca exista o similitudine intre sfarsitul lui si cel al lui Elvis Presley, Jacko a avut o presimtire, scrie fosta sa sotie, fiica lui Elvis pe propriul blog. Rest in peace Michael Jackson!

Copilaria batranului Mertz

2009-05-16T12:16:00.004+03:00

Anii '60

Spre lumina vom zbura

2009-05-12T13:30:00.003+03:00

Anii '50, scolari in uniforme pepit.

Nu aparusera inca organizatiile de pionieri, nu stiu daca se faceau careuri inainte de ore, daca se canta imnul Romaniei, dar daca era asa atunci p-asta imn il cantau:

"Te slăvim, Românie, pământ părintesc
Mândre plaiuri sub cerul tău paşnic rodesc
E zdrobit al trecutului jug blestemat
Nu zadarnic, străbunii eroi au luptat
Astăzi noi împlinim visul lor minunat.

Puternică, liberă,
Pe soartă stăpână
Trăiască Republica
Populară Română

Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor
Cu poporul sovietic eliberator.
Leninismul ni-e far şi tărie si avânt
Noi urmăm cu credinţă Partidul ne-nfrânt,
Făurim socialismul pe-al ţării pământ.

Puternică, liberă,
Pe soartă stăpână
Trăiască Republica
Populară Română

Noi uzine clădim, rodul holdei sporim
Vrem în pace cu orice popor să trăim
Dar duşmanii de-ar fi să ne calce în prag
Îi vom frânge în numele a tot ce ni-e drag
Înălţa-vom spre glorie al patriei steag

Puternică, liberă,
Pe soartă stăpână
Trăiască Republica
Populară Română"

"Te slavim Romanie" a fost imnul Republicii Populare Romane din 1953 pana in 1977, cand s-a mai cutremurat ceva prin mintile luminate care nenoroceau Romania si a fost inlocuit cu "Trei culori"

Serbare cu gradi la sfarsitul anilor '70
In afara de Craiasa zapezii si omniprezentul costum popular, toti copii purtau cu mandrie patriotica costumul de soim al patriei.
Pentru fetiţe
fustiţă albastră (pantalon albastru);
bluza portocalie cu epoleţi;
fundă roşie cu tricolor;
pălărie albastră;
ciorapi albi;
ecuson.
Pentru băieţi
pantalon albastru (lung şi scurt);
bluză portocalie cu epoleţi;
fundă roşie cu tricolor;
sapcă albastră;
ciorapi albi;
ecuson.

La 3 ani, cand am inceput gradinita, eram prea mica pentru costumul de soim, asa ca aveam o rochita albastra cu o fundita rosie la gat. Cu ce nerabdare si cu ce mandrie am asteptat sa ma faca si pe mine soim si ce mult am iubit fustita aia cu bretele. Dar imi aduc aminte si ce calitate proasta aveau costumasele, cum se scamosau si cum transpiram in sinteticul ala.
Şoimii Patriei a fost o organizaţie comunistă din România a copiilor preşcolari şi şcolari, în vârstă de 4-7 ani, înfiinţată în anul 1976. Avea menirea de a contribui la "educarea moral-civică a copiilor, în spiritul umanismului, al dragostei şi respectului faţă de patrie şi popor, faţă de Partidul Comunist Român". Intrarea copiilor în organizaţie avea loc într-un cadru festiv, în prezenţa părinţilor, reprezentanţi ai organelor de partid şi de stat (de nivel local sau central). Cu acest prilej, pionierii înmânau grupelor de şoimi ai patriei însemnele organizaţiei: drapelul, fundele şi insignele.(Wikipedia)
Imi aduc aminte ca, dupa ce am devenit soim, am tot intrebat ce este si cum arata un soim. Am fost foarte dezamagita cand am aflat, nu vedeam nici o legatura intre pasaroiul ala fioros si copii de la gradinita, zau ca in mintea mea aratam mai degraba a randunele. Uimitor dar am multe amintiri din vremea aia, de soim, chiar si cateva versuri din imnul de soim.
"Mladite-nmugurite
Din timpul stramosesc
Suntem copii tarii
Pe plaiul romanesc
Noi suntem viitorul
Si tara ce-o iubim
Din zborul catre maine
Ca soimii vrem sa fim
Soimii patriei, soimii patriei
Spre lumina vom zbura
Soimii patriei, soimii patriei
Pentru tine tara mea"

Idioate versuri, nu? Imnul neofcial era mai haios:

"Jur, cu mina pe fundita
Si cu fundul pe olita,
Sa cresc mare si voinic
Si sa nu maninc nimic"

Sunt si io prin poza, pariu ca nu ghiciti care?

Se vede lumina la Chisinau

2009-04-18T13:57:00.005+03:00

Ana si Vladimir, Ghenadie si Maria, Oxana, intr-un cuvant prietenii nostri basarabeni. Amabili, cu inima calda, oameni cu care am petrecut multe seri la terasele din Grozavesti, in special la Cecenia, interminabile discutii despre ce inseamna Moldova pentru ei si pentru noi, cum vad ei viitorul, cum vad ei Romania. Romania se vedea bine prin ochii lor, asta prin '95-'96, atat de bine incat toti incercau sa obtina cetatenia romana si sa ramana aici, cu atat mai roz era Romania cu cat aveau o seama de facilitati.

Acces la facultati bune fara examen de admitere, burse indiferent de medie, nu plateau caminul in timpul anului universitar, puteau ramane peste vara fara sa dea un ban, in timp ce pe noi ne usturau buzunarele, nu stiu cate bilete la teatru si la cinema gratuite, toate facilitatile astea ne enervau si le reprosam. Le reprosam ca adesea vorbeau intre ei ruseste, ca se considerau moldoveni si nu romani - dar nici rusi - ne reprosau ca Moldova este tara lor mica si fara de putere si ca ravnim la bogatiile ei, ca de ce nu vrem si partea romaneasca din Ucraina, aici intervenea Ruslan, el era bucovinean din Ucraina, roman, cum tinea sa sublinieze, "Aha, fiindca Ucraina e puternica si d-aia nu va bagati".

Despicam firul in patru cu berile in fata, ne certam si ne impacam, ei se certau si intre ei, in moldoveneste, atat de repezit incat nu intelegeam nimic. Cand se suparau rau o dadeau pe ruseste, nu stiu din ce motiv considerau ca rusa e limba certurilor.

Ii intrebam cum este acolo, cum sunt priviti cand se duc "acasa". Ana si Vlad aveau cetatenie deja, ne povesteau cu tristete ca nu trebuie sa se stie acolo ca au dubla cetatenie, ca vamesii le-ar face probleme, ca cei din familie ii intreaba cu ironie usturatoare "Ati venit si pe la noi, romanilor?"

Maria era cea care ma oftica, sustinea cu tarie ca exista natia moldoveneasca care vorbeste limba moldoveneasca, ca Moldova e tarisoara ei mica si independenta, avea bani, ciudat pentru o basarabeanca, tatal ei era inginer de mina undeva in Siberia, ne povestea cum face 3 zile pe drum de acolo si pana in Chisinau, si cum este Chisinaul, frumos si violent. A emigrat in Italia si l-a lasat pe Ghenadie cu inima rupta. Ghenadie, Ghena ii spuneam, era de undeva din sud, costa o gaina drumul din satul lui pana in cel mai apropiat oras, daca vroia sa mearga in alt sat il platea pe sofer in oua.

Cu toti am pierdut legatura. Cateodata, cand mergem la Bucuresti, ne mai oprim la biserica unde slujeste Vlad, singurul preot adevarat si cu vocatie pe care l-am intalnit, si schimbam cateva vorbe, ne promitem mereu ca o sa ne vedem intr-un week-end, dar nu, nu mai avem suficient timp sa reinodam o veche prietenie.

De toti mi-am adus aminte zilele acestea, si m-am bucurat pentru ei. Buna dimineata Chisinau!

Bibelouri

2009-04-16T19:55:00.000+03:00

Ciocolata cu aroma de copilarie

2009-04-08T13:03:00.004+03:00

Sursa imaginii

Isi mai aduce cineva aminte de dulciurile de pe vremuri? De colectiile de ambalaje? De cutiile de Coca-Cola si de Fanta, taiate cu grija in care tineam creioane si pixuri? Noi aveam una bucata cutie Fanta si una bucata cutie Coca-cola, gasite langa vama, probabil aruncate de vreun strain din vreun tir.

Ciocolata chinezeasca cu albina pe ea
Minitortuletul de 5.50 lei si prajitura Magura
Eugenia, mi-o aduc aminte de cand costa 75 de bani, din care mancam numai crema
Pufuletii cu ciocolata, disparuti prin '82-'83, ce le-am mai dus dorul si pufuletii dulci, astora le duc dorul si acum
Gumele Cin-cin si Turbo "cu masini" si Gumela romaneasca sub forma de tigarete
Inghetata Polar
Bomboanele Cip, culese cu limba din cutia rotunda de plastic transparent
Mentosanele
Biscuitii cu miere (ce buni erau dimineata cu lapte cu cacao) si biscuitii Danut
Niste napolitane cu gem, nu-mi amintesc numele

Lista ramane deschisa daca-mi mai amintesc, daca va mai amintiti

Aici lumea capitalului

2009-01-24T12:18:00.003+02:00

Gala desenului animat

Nu mai stiu daca era sambata sau duminica, daca dura sub 10 minute sau peste, stiu doar ca la un moment dat, mai mult ma uitam la ceas, de frica sa nu se termine, decat la TV

Lumea copiilor

Duminica dimineata de la 11, pretty boring, pionieri, cantece patriotice, poezii recitate cu patos, recompensa venea la final "Toate panzele sus", "Arabela", "Pistruiatul", "Racheta alba", "Vizitatorii"

Telecinemateca

Miercuri seara, mai scapa cate un film bun

Mi-as mai aduce aminte de Teatru Tv (marti seara cred), cate un serial bunicel, luni seara, Teleenciclopedia, sambata seara si cam atat. As vrea sa revad cu ochii de acum emisiunea aia, care arata ce bine e la noi si ce rau la altii, "Din lumea capitalului". Copii au o gandire logica, nepervertita, asa ca ma intrebam, "Daca e asa de rau la ei, de ce se sopteste de unul si de altul ca a fugit?"

Inelul Arabelei

2008-12-25T07:43:00.005+02:00

Nici nu stiu ce sa scriu. Despre cat m-am bucurat de acel Craciun ca a murit, am topait, am dansat si am cantat, ar putea parea ciudat pentru un copil de 14 ani, dar l-as fi omorat de mica pe dictator daca as fi avut inelul Arabelei. Doar rasuceam inelul si pac! Asta era una dintre dorinte, nu chiar prima, o alta ar fi fost "sa am un televizor numai cu desene animate" - ca n-aveam notiunea de canal tv - dorinta care a evoluat in "televizor numai cu filme" sau "televizor numai cu muzica".

Pana atunci ma multumeam cu ce gaseam la noi, marti Teatru TV, miercuri Telecinemateca, duminica Arabela, or mai fi fost si altele, dar nu mi le amintesc. Sau la vecinii bulgari "Studio X", "Leca noj detza", deja citeam binisor si incepusem sa inteleg destule cuvinte, daca mai intarzia Revolutia vreo doi ani eram vorbitor de bulgara. Mai exista alternativa rusilor, dar fiind noi prea la sud, si neavand antena calibrata se prindea prost, cu purici, dar tot mai vedeam cate ceva

De ce nu era Mos Gerila consumist?

2008-12-21T18:10:00.004+02:00

Venea si el cu ce putea, nu venea de Craciun, venea la serbarea "Pomului de Iarna", nu locuia in Finlanda ci in Rusia. Era un personaj destul de sters, nu imi aduc aminte sa fi crezut in Mos Gerila, ceea ce ar putea parea trist pentru un copil, dar la un moment dat eram convinsa ca bradutul nostru de plastic verde face cadouri.
Apoi venea Mos Gerila, dar stiam cine este: bunica aducea hainute, mama si tata, carti si doua kilograme de portocale. Atata "se dadea", stateau amandoi la o coada infernala, cateva portocale mama, cateva portocale tata. Asa se si tipa din multime: "Dati cate unul, doamna, sa ajunga la toata lumea". Le mancam cu deliciu, cate una in fiecare seara, pana pe la Revelion, nu se stia sigur daca parintii mai aveau timp sa stea la alta coada de portocale.
Va deranjeaza ca actualul Mos Craciun e consumist si umple carucioarele romanilor la hypermarket? Pe mine nu!

Povestea unei fotografii

2008-10-11T20:03:00.005+03:00

Am vazut prima oara fotografia aceasta acum 10 ani si am fost teribil de impresionata. In toti acesti ani m-am intrebat ce s-a intamplat cu copilul din imagine, cui ii apartine fotografia, in ce context a fost surpinsa imaginea pe pelicula. Astazi am gasit-o intamplator pe net, impreuna cu istoria ei si a jurnalistului (Sursa: www.fotomagazin.ro)

"In martie 1993, dornic sa se detaseze de situatia tot mai grava din tara sa, Carter pleaca, impreuna cu Joao Silva, atasati la misiunea ONU "Operation Lifeline", in Sudanul de Sud, dorind sa atraga atentia lumii asupra altui nesfarsit conflict interetnic de pe continentul african. Aici avea Carter sa faca fotografia vietii lui - cea care i-a adus gloria trecatoare, dar si cea care a "umplut paharul amaraciunii" si i-a grabit moartea.
Pe 11 martie 1993, intr-o pauza de 30 de minute necesara distribuirii hranei din avionul cargo cu care zburau, Silva si Carter cauta subiecte la doar cateva zeci de metri de avionul cu provizii. Atras de un scancet, Carter vede o fetita sudaneza subnutrita, emaciata si vizibil epuizata, care se odihnea putin, aparent incercand sa ajunga la centrul de distribuire a hranei. Peste cateva clipe, langa ea aterizeaza un vultur. Ulterior, Carter avea sa relateze ca a asteptat aproape 20 de minute cu aparatul la ochi, sperand zadarnic ca vulturul isi va ridica aripile, pentru un efect mai dramatic. In cele din urma a apasat pe declansator, a alungat pasarea si s-a asezat sub un copac, fumand, plangand si vorbind cu Dumnezeu. Nici el, nici altcineva nu stie ce s-a intamplat cu copilul; cert este insa ca fotograful nu l-a ajutat.
Joao Silva avea sa dea, dupa cativa ani, o alta versiune a evenimentelor, in interviul oferit japonezului Akio Fujiwara si publicat in cartea acestuia, "Baiatul care a devenit carte postala". El spune ca fetita fotografiata de Carter fusese lasata de parinti deoparte doar cat acestia isi primeau portia de alimente distribuita din avion. Totusi, Silva nu confirma ca fetita ar fi fost "recuperata" de parintii ei si intareste faptul ca Kevin Carter era intr-o stare de soc, caci vedea pentru prima oara copii suferind de foame. "Era deprimat," isi aminteste Silva. "Imi spunea intr-una ca vrea sa isi imbratiseze fiica."

Fotografia este cumparata de New York Times, care o publica in editia din 26 martie, producand senzatie si scandal. Fortat de sutele de apeluri primite de la cititori, ziarul publica doua zi o nota in care explica: fetita avusese indeajuns de multa forta ca sa scape de vultur, insa soarta ei a ramas necunoscuta. Nota redactorului sef al New York Times nu numai ca nu i-a linistit pe cititori, ci i-a adus lui Kevin Carter acuze grave pentru ca acesta s-a limitat sa fotografieze, refuzand sa ajute copilul aflat la un pas de moarte. Parerile sunt impartite, altii felicitandu-l pe fotojurnalist pentru munca sa.
Caderea
In aprilie, Carter decide sa devina free-lancer, o pozitie care are destule avantaje dar nu ofera siguranta unui loc de munca stabil. Semneaza pentru Reuters, in apropierea primelor alegeri multirasiale din tara sa. Relateaza un conflict inter-rasial din Bophuthatswana, unde asista la executarea sumara a unor albi. Mai tarziu, el avea sa scrie: "Intins in mijlocul zonei de lupta, ma intrebam daca in milisecunda urmatoare aveam sa mor, punand pe film ceva ce ar putea sa fie folosit ca ultima mea fotografie."

Aflat intr-o stare permanenta de tensiune, Carter are din nou depresii. Incepe sa bea si isi reia obiceiul de a fuma "pipa alba". Intr-o zi isi loveste masina si este detinut 10 ore sub acuzatia de conducere sub influenta alcoolului. Seful de la Reuters este furios, iar prietena lui ii cere sa se mute pana isi va face "ordine in viata".

Pe 12 aprilie, New York Times il suna sa ii spuna ca a primit Premiul Pulitzer. Fotoeditoarea Nancy Buirski este surprinsa sa il auda plangandu-se despre probleme personale. "Kevin! Tocmai ai castigat un Pulitzer! Treburile astea nu sunt asa importante acum" ii spune ea. Pe 18 aprilie, Clubul Bang-Bang pleaca la Tokoza, 15 km de Johannesburg, pentru un reportaj. Intors acasa inaintea celorlalti ca sa dea un interviu despre succesul sau, Carter aude la radio ca Oosterbroek a fost ucis, iar Marinovich, grav ranit. Este devastat. Spune tuturor ca el, si nu Ken, ar fi trebuit sa incaseze glontele.

O clipa de glorie
Pe 21 mai, Carter pleaca la New York sa-si primeasca premiul. Inca din clipa coborarii din avion se simte ca acasa si numeste New York-ul "orasul meu".
Pe 23 mai 1994, la Universitatea Columbia, Kevin Carter isi consuma clipa de glorie: primeste trofeul Pulitzer pentru Fotojurnalism [3]. "Va jur ca am primit cele mai multe aplauze dintre toti," scrie el parintilor, aflati in Johannesburg. "Abia astept sa va arat trofeul. Este cel mai pretios lucru si cea mai inalta recunoastere pe care meseria mea le poate primi."

Carter nu apuca insa se se bucure prea mult de succes: afla ca un grup de colegi din Africa de Sud il acuza de inscenarea fotografiei premiate. Altii ii critica din nou lipsa de etica. "Omul reglandu-si obiectivul pentru a capta cel mai exact cadru al suferintei ar putea la fel de bine sa fie un pradator, un alt vultur pe scena" scrie St. Petersburg (Florida) Times, intrebandu-l indirect de ce nu a ajutat fata.

Sfarsitul
Intors fara bucurie acasa, unde era iarna, Carter este din nou cuprins de sentimente negative. "Jo'burg e uscat, rece si mort si asa de plin de nenorocitele de amintiri si de prieteni absenti", ii scrie el Mariannei Butler, fotoeditor la Esquire New York.
Desi nu este din vina sa, Carter se simte foarte afectat de anularea unui interviu cu Nelson Mandela, la care trebuia sa fie fotograf. Apoi vine o alta lovitura: aflat la Cape Town pentru a acoperi vizita presedintelui francez Mitterrand, trimite prea tarziu filmul ca sa mai poata fi folosit de biroul Sygma din Paris; chiar si asa, se plang editorii, calitatea fotografiilor este prea slaba pentru pretentiile clientilor!

Dupa aceste rateuri profesionale, Carter incepe sa vorbeasca deschis despre sinucidere. Parte din anxietate ii era provocata de o acuta lipsa de bani. Accepta cu bucurie un angajament din partea Time pentru un reportaj in Mozambic, insa pierde avionul, desi reglase trei ceasuri desteptatoare. Pleaca totusi, dar la intoarcere, pe 26 iulie, uita rolele de film pe scaunul din avion. Este distrus si ii spune prietenei sale ca se va sinucide.
In dimineata lui 27 iulie merge sa livreze o comanda in redactia Weekly Mail, unde se cearta puternic cu un vechi coleg. Acesta ii da numarul unui terapeut si-l indeamna sa il sune de urgenta.

Macinat de ganduri negre, cauta zadarnic sa discute cu vaduva lui Oosterbroek, dupa-amiaza.
La ora 9 seara, Kevin Carter isi parcheaza camioneta rosie langa paraul Braamfonteinspruit, in suburbiile Johannesburg-ului, intr-un loc unde venea adesea sa se joace pe cand era copil. Cupleaza un furtun de gradinarit la teava de esapament a masinii, introduce celalalt capat pe fereastra din dreapta, da drumul la walkman si inhaleaza pana la moarte gazele iesite din esapament.

Conform necrologului aparut in Sydney Morning Herald pe 30 iulie 1994, Carter a lasat in masina mai multe scrisori adresate familiei si putinilor prieteni pe care ii avea. In nota de adio el isi marturisea toate cosmarurile, neputintele, regretul ca nu a ajutat copilul din cea mai cunoscuta fotografie a sa: "Im pare rau, imi pare tare rau. Durerea depaseste bucuria de a trai pana intr-acolo incat bucuria nu mai exista." [...] "De cand am revenit de la New York [...] sunt deprimat... fara telefon... fara bani de chirie... fara bani pentru copil... bani pentru credite... bani!!! sunt bantuit de amintirile vii ale crimelor si cadavrelor si furiei si durerii... copiilor infometati sau raniti, ale tragatorilor nebuni, adesea politisti, ale calailor... Am plecat sa ma alatur lui Ken, daca sunt norocos."

Gagici la plaja

2008-09-25T18:51:00.004+03:00

Moda costumelor de baie 1928. Defileaza un grup de basarabence din care se descifreaza pe spatele fotografiei Irena, Tamara, Alexandrina, Niura, Iulia, Elena si Irina. De la stanga la dreapta sau de la dreapta la stanga, cum doriti.

Pepsi vs. Coke

2008-08-23T11:11:00.001+03:00

Desantata propaganda stalinista

2008-04-21T11:15:00.000+03:00

Subiectiv, despre un secol de pomina

2008-04-16T13:58:00.000+03:00

Doi dintre strabunici la inceput de secol XX

La nasterea mea doua dintre strabunicile mele erau inca in viata. Nascute in secolul XIX si-au trait cea mai mare parte parte din viata in secolul XX, au supravietuit celor doua razboaie mondiale, si-au nascut si crescut copii in acest tulbure secol XX.
Bunicii mei au luptat in al 2-lea razboi mondial, unul la artilerie pe frontul de Est, bunicul patern in muntii Tatra. A invatat sa scrie si sa citeasca in acest timp si s-a intors pe jos acasa, dintr-un taram mitic pentru un copil de 5 ani, numit Cehia. A cules tot felul de nimicuri de pe drum sa le aduca copiilor acasa, printre care un acordeon, pe care le-a abandonat pe parcurs. O data ajuns in tara nu l-a asteptat nimic bun, comunistii i-au refuzat mai tarziu dreptul la pensie, fiindca luptase de partea nemtilor. Aproape surd, de la o grenada care explodase in apropierea lui, avea dreptul sa cumpere o paine neagra pe saptamana de la brutaria satului si impletea maturi si maturici, punea ventuze si facea frectii ca sa supravietuiasca.
Parintii mei s-au nascut in plin inghet stalinist, au facut fata colectivizarii cu seninatate de copii, au invatat la scoala ca "Stalin si poporul rus libertate ne-au adus", s-au mutat de la tara la oras, sa lucreze pentru indeplinirea planurilor cincinale in marile fabrici comuniste.
Eu am invat sa scriu si sa citesc in plina revolutie culturala, am salutat caraghios ca pionier, am cules rosii si depanusat porumb cand ar fi trebuit sa invat, m-am bucurat cu lacrimi si strigate cand a murit Ceausescu. Mi-am petrecut adolescenta si prima tinerete intr-o tranzitie nesfarsita spre mai bine, si - ''noi in anul 2000 cand nu vom mai fi copii"- am vazut sfarsitul unui secol pe care, subiectiv si fara pretentii stiintifice, as vrea sa-l ilustrez aici.